"... până nu se sfărâmă vasul de aur... " (Eclesiastul 12:6)

Ce-i fiul omului? - Un vis,
O umbrã, o pãrere
Care-şi sfârşeşte viaţa-n chin
Şi anii, în durere!

De-a lungul scurtei sale vieţi
Munceşte şi se zbate
De parcã veşnice ar fi
Lucrãrile lui, toate.

Ce este omul? - Chip de lut,
Bãtut de ploi şi soare,
Ce-atât de singur s-a nãscut
Şi-atât de singur moare!

Cum sfarãmi boabele, în ciur,
Seminţele, în sitã,
Şi vasul tãu, de aur pur
Se sparge-ntr-o clipitã!

Stejarul falnic, rupt de vânt
Şi scos din rãdãcinã,
Va fi uitat de fraţii sãi,
În vremea ce-o sã vinã.

Îi pier şi trunchi şi rãmurea,
La fel cum piere-o floare;
Şi, parte nu va mai avea
De nici o zi sub soare! ...

Iar frunza lui, luatã de vânt,
Se pierde-n zãri, departe...
Şi, poate, cândva-a pomeni
De rostul ei, vreo carte.

Dar omul sfânt şi credincios
Care rãmâne tare,
El se ascunde, cu Hristos,
În Tatãl. Şi nu moare!